Blogul lui Szabo Bogdan

Venit acasa,mda... sa zicem, acasa, foarte obosit, s-a luat curentul. La lumina lumanarii, am plecat la somn, devreme, pe la ora 21. De adormit, am adormit foarte repede. Am visat ceva si m-am trezit brusc. M-am uitat la ceas si era ora unu fix. M-am speriat, si am zis: "Bleah" resemnat. S-a dus.. ce mai conteaza. Mama lor de superstitii. Am adormit din nou... Am visat un basm hahahahhhahaha ... Teo draga se pot implini visele? sa vedem cand s-a implini asta :P... Trezit am mers sa beau apa. Pana la fantana. Afara era rece, nu era curent, era bezna si cerul plin de stele. Mi-am amintit o replica dintr-un film care mie imi place: "The thing's hollow — it goes on forever — and — oh my God! — It's full of stars!". Am adormit din nou...

Eram undeva la un mare hotel si am organizat impreuna cu iulia si robert, de ce ei, nu stiu... Un mega, super mare, spectacol de succes. M-am trezit cand in urechi erau numai aplauze... era ora 7.

Deobicei nu pot sa dorm mult. De putine ori dorm mai mult de opt ore. Ma intreba un fost coleg de apartament: "Szabo, tie nu iti place sa dormi?". Imi place sa dorm. Cui nu ii place sa doarma? dar exista activitati care imi plac mai mult. Nu imi place sa stau degeaba in pat cu ochii inchisi si sa lenevesc o zi intreaga, cand in tot acest timp poti face altceva...

Forta fie cu voi!
= A R A P I L A =

Sunt la o rascruce. Nu de drumuri ci de timp. Am fost crescut printre oameni mari, umbland prin muntii tarii. Din pacate, zic eu, din fericire, zic ceilalti, am vazut si experimentat lucruri mai repede decat multi oameni. Adica la doi ani deobicei oamenii isi tin copii acasa ca sa nu pateasca nimic. Eu la doi ani aveam prieteni de douazeci de ani. Am crescut cu ei, m-am distrat cu ei. M-au primit printre ei, statam noaptea la foc cantam, filozofam, mergeam la concursuri, era fain. Bineinteles ca acum nu mai imi amintesc eu cu lux de amanunte ce faceam pe atunci mai ales ca eram mic, dar tin minte cel mai bine, atmosfera, oamenii, starea de spirit, lucruri care se uita cam greu.

Cand a venit vremea ca Bogdan, adolescent ca tot omul normal care creste, sa inteleaga oamenii din jurul lui (aici ma refer la colegii de clasa, ca cu ei interactionam zi de zi), nu a mai inteles nimic, decat prea tarziu, cand uimitor am inteles. Nu mai eram copii aia care mergeam la scoala, ascultam cuminti, mergeam acasa invatam si a doua zi inapoi. Fiecare incepuse sa vrea ceva cu adevarat. Astfel s-au creat grupuri cu oameni asemanatori. Grupuri de oameni care voiau sa iasa in evidenta si grupuri de oameni care nu puteau sa iasa in evidenta. Brusc oamenii cu care mergeam acasa in fiecare dupamasa, ma priveau altfel.

In liceu, 4 ani, o suta de schimbari. La inceput om dezorientat, cu soarta impacata ca is schimba anturajul, la final, un mic dracusor.

Din dracusor acum, nu au mai ramas putine manifestari, pe care nimeni nu le mai intelege, chiar nici eu. Totusi e ciudat ca a trecut mult timp de cand m-a schimbat (domesticit) si a plecat brusc si nu mi-am revenit. Doar putine scapari a mai avut vechiul Bogdan si e ciudat ca oamenii care l-au vazut asa il  plac mult, dar oftatul asta, bata-l vina.

Oricum, ma bucur. Saptamana trecuta, miercuri, venind singur catre "casa" de la antrenamente, am inceput sa cant pe strada fara sa imi pese de nimeni, nu ca era cineva la ora acea dar si daca era, ce mare lucru? Asta-s eu...

Da... si in final, vorba cantecului: Mama, am o problema. De ce nu-s superficial?

Fugeam disperat cand am intrat in cladirea aia smechera. Desi tastatura comunicatorului de pe mana stanga functiona, eu scriam cu markerul pe display ca sa trimit datele. Ciudat, functiona, dar eram si eu plin de tus pe degete, caci scriam in timp ce saream de colo colo.

Am intrat pe fereastra cand am vazut un burtos care nu stiam daca imi este inamic sau prieten. Se ridicase de la calculator ca sa vada ce se intampla. Am catat rapid o cale de iesire. Omul nu avea usa la intrare. Am gasit o alta fereastra si afara era o schela. Brusc mi-a venit o idee. Cand am dat sa scot piciorul un fior a trecut prin mine. Eram pe la etajul 100. Eu intrasem pe la etajul 3. M-am retras si l-am cautat pe om.

- Pe unde pot iesi de aici? am intrebat disperat.
- Este o trapa acolo in baie, spuse tot indiferent.

Am mers la baie nu era nici o trapa. M-am uitat mai atent, tot nimic.

- In spatele vanii, striga la mine burtosul.

M-am uitat mai bine. Era o gura de canal patrata cred. Am deschis-o. Era bezna. "Pfai" mi-am zis io.. "Trebuie sa cobor pe aici? Nu exista un lift? 100 de etaje asa? Noroc ca am telefon si o sa pot sa imi luminez calea".

Cand am dat sa cobor, brusc am vazut o tipa sumar imbracata mergand pe hol. Am ramas nedumerit. De unde a aparut. Apoi brusc inca o fata, tot asa, pe la 18-19 ani trecu pe acolo. Se opri in bucatarie. Cand trecu a treianu m-am putut abtine.

- Pssstt... Am zis incet sa nu ma auda nimeni, doar ea.

S-a uitat la mine si a ridicat din spranceana.

- Vin imediat!

Am asteptat foarte putin si a venit. Era superba...  Voiam sa o sarut...

Desi stiam ca visez, imi place acolo si am injurat cand am auzit telefonul cantand. M-am dus la baie... Cand ma spalam pe dinti mai bine si mai ingandurat ca oare ce puteam sa mai fac si ca de ce o sunat ceasul, intra Alex si imi zice ca "Scuze ca te-am trezit asa devreme... N-am vrut". Ii sunase ceasul la ora 6.30 ca sa mearga la servici, dar bineinteles ca el nu era acasa.

Isi mai spune scuze inca de doua ori, si cand sa ies din casa, imi zice ca s-a dat ceasul cu o ora in urma...

"Bleah!" si am inceput sa scriu aici... Fuck Benjamin Franklin si deile geniale..

Forta fie cu noi!
= A R A P I L A =

"E trist la noi in cuget si roza-i flescaita" e un vers care imi place tare mult. Ma reprezinta. Acuma multi cred ca o sa zica, bineinteles ca daca nu o sa rada ca de'obicei, cum eu sa fiu trist. Eu sunt trist tot timpul.

Multi se intreaba ca de ce zic eu asa de des "mnda" sau ca de ce oftez io atat... si ca de ce raspund cu "de'aia" cand ma intreaba lumea ca de ce oftez.

---- "oh, iar se plange" o sa zica in gand iar ----

Nu vreau sa ma plang. De ce tot timpul cand imi zic un of inseamna ca ma plang? de ce cand zic ceva ce ma framanta, ma plang?

De ce am atatea ganduri care unii oameni le spun tuturor? De ce eu sunt vesel cand eu defapt sunt trist? Putin m-a enervat maica-mea cand m-a cam dat de gol... a zis unei persoane dragi mie, nu stiu daca mai tine minte sau nu, ca eu nu sunt ceea ce par. O sa ziceti "Ahaaaa... Deci Szabo e cu doua fete". Da si nu. Imi zicea altcineva "Sti? nu esti omul care l-am cunoscut in tabara". Bineinteles ca nu sunt. Cand ne-am cunoscut atunci, nu imi pasa de nimic, oamenii care ma criticau nu insemnau mare lucru pentru mine deci ce ziceau nu era valoros. Eram in alta lume in care puteam sa fiu eu, ca orice greseala pe care o faceam, daca o faceam, avea sa fie uitata.

Ma ascund asa sub o perdea de veselie si sunt cum sunt pentru ca lumea in care traiesc e prea importanta pentru mine, ca daca fac ceva gresit o sa raman fara nimic si e greu sa traiesti fara nimic. Sunt multi oameni care iti darama visele iar cand un om dinasta e unul care ti-e aproape e nasol rau.

Decat sa pierd si nimicul pe care il mai am mai bine stau eu singur cu gandurile mele si iaca asa, a aflat lumea ca de ce oftez io cateodata.

Acuma oftez si mai tare si ma duc sa... ma fac lemn de nuc. Ca am scris asa lucruri la mine pe blog. Criticati si judecati daca aveti de ce. Asta-s io. M-am resemnat demult.

Forta fie cu voi!
= A R A P I L A =

N-am mai scris de o gramada de vreme aici. Oboseala e vinovata... Cand sunt obosit, nu pot sa gandesc si cand nu pot sa gandesc, nu pot sa scriu. Observ din statisticile care mi le-am facut pe aici, ca cineva care ma tragea de urechi candva ca nu scriu nimic, chiar citeste... Ce profa tare :D

E rau sa stai singur in capatul lumii. Sa nu ai cu cine sa vorbesti, adica sa ai cu cine sa vorbesti, dar sa nu aiba cine sa te inteleaga. Saracii caini. Io pot sa il intreb pe roky ca ce face si ca ce sa ma fac io ca nu imi raspunde la telefon, ca nu imi intelege latratul. Se uita doar cu ochi duiosi ca mai vrea un biscuit.

E tare aiurea. Stau si ma gandesc cine suntem noi defapt? Bucata de carne dupa care saliveaza cei de sex opus, vocea din cap sau sufletul(gramada de sentimente)? Ca sa ne cunoasca cineva, care bucata trebuie sa ii aratam? daca ii aratam tot, mai avem intimitate?

V-ati gandit oare, cum e cu adevarat lumea din jurul nostru? Oare lumea e exact cum o percepem noi prin simturi? Scoarta copacului de exemplu are culoarea maro si e rugoasa? Oare cum as simti lumea daca nu as avea simturi?

Daca lumea din jurul nostru nu exista? Daca existam numai noi? Daca nu avem simturi? Daca lumea din jurul meu e doar in mintea mea si o creez cum vreau eu? Poate am invatat gresit de mic ca exista culori, ca exista forme, ca exista miros, ca exista sunete, ca exista gust si ca din cauza aceasta nu pot sa vad lumea asa cum e. Daca eu creez lumea in care traiesc, cum o pot schimba?

Forta fie cu voi!
= A R A P I L A =